Sub pleoapele ei (ultima parte)

O tristete coplesitoare pune stapanire pe mine. Este prima oara cand realizez ce s-a petrecut cu adevarat, sau mai bine spus, realizez cu adevarat unde ma aflu.
Dispare totul intr-o clipa. O lumina slaba, rosiatica ma invaluie. Sunt sub pleoapele ei, pendulez intre ele. Este locul unde de fapt...traiesc.
Mi-amintesc tot acum. Am fost odata in lumea lor, dar..."...da, asa e!". Chiar in seara in care sarbatoream 2 ani de fericire, m-am grabit sa ajung, iar farurile tir-ului de pe contrasens, m-au orbit complet.
Am lasat acolo o inima sangeranda, un suflet ingreunat, care la fiecare trezire de dimineata abea asteapta sa vina din nou noaptea, sa ne intalnim sub pleoape, sa-mi arate de fiecare data in cate feluri ma iubeste, sa-mi arate oceanul. Oceanul lacrimilor pe care le-a varsat de atunci...si copacul saracacios, golit de frunzele sperantei. "Si nu i-am spus niciodata ca o iubesc, niciodata...".Am iubit-o din toata profunzimea sufletului si inimii mele, insa niciodata nu i-am spus asta. Cat de mult regret!
E deja dimineata. Azi s-a trezit un pic mai devreme. A visat o plaja plina de iubire si a plans in somn...
Eu, trag draperia de catifea,fina ca un trandafir pastrat in cartea amintirilor, ma asez in patul cu lenjerie de in. Capul imi cade greu pe perna moale. Afara se aud picuri de de umiditate. Un glas tanguit : " Pe curand iubitule!"
Pleoapele-mi cade si adorm...
Visez! Aici un chip frumos si vesel ma astepta deja. "Buna seara iubitule, ce bine ca ai venit mai devreme azi, mi-era tare dor de tine..."
Zambesc si-i spun pentru prima oara:
Te iubesc!

- Sfarsit-